Pedagogiile alternative – fiţă sau nevoie?

Pedagogia alternativa inseamna „căutarea unei alte căi pentru adevărurile diferenţiate, unice şi independente, care sunt copiii” (Monica Cuciureanu).

 Istoria pedagogiei este o confruntare permanentă, între şcoală clasică şi şcoală nouă, între tradiţie şi inovaţie, între identitate şi schimbare, între vechi şi nou. Este nevoie de o permanentă alfabetizare, de o recunoaştere a acestor alternative, nu atât în vederea adoptării lor absolute, cât a identificării unor elemente care să se potrivească cu grupul de copii şi cu fiecare copil în parte, pentru a asigura eficientizarea educaţiei.

Pedagogi precum Maria Montessori, Celestin Freinet sau Peter Petersen au dezvoltat la acea vreme modele educaţionale menite să depăşească limitele sistemului tradiţional de învăţământ. Ideilor lor au fost asimilate de către pedagogii români şi, fapt semnificativ, au fost aplicate experimental în diverse şcoli. O parte dintre inovaţiile aduse de aceste alternative educaţionale s-au perpetuat, pătrunzând şi în sistemul tradiţional de învăţământ, în care se regăsesc şi astăzi: individualizarea muncii elevilor, metoda proiectelor, centrele de interes.

Pedagogiile alternative asigură competenţe şi formeză oameni capabili să înveţe toată viaţa, apţi să răspundă adecvat la schimbările sociale, politice, de mediu, informaţionale, culturale şi tehnologice.

În ultimele două decenii au fost reglementate legal şi promovate mai multe alternative la sistemul tradiţional de învăţământ: pedagogiile Montessori, Waldorf, Freinet, Planul Jena, Programul Step-by-Step. Acestea s-au dezvoltat semnificativ, antrenând un număr din ce în ce mai mare de elevi şi cadre didactice.

Şi nu, pedagogiile alternative nu sunt fiţă. Îmbinate corespunzător cu elemente tradiţionale de învăţământ nu fac decât să dea un plus de valoare învăţământului românesc. 

Iar copiii sunt aşa dornici de schimbare...

Trebuie doar să vrem.